A XIV-lea Întâlnire a Voluntarilor – Un eveniment inedit, când am intrat în contact mai strâns cu noi înșine

Programul de voluntariat al Caritas Alba Iulia a organizat o altă Întâlnire a Voluntarilor pe 28-29 octombrie, de data aceasta pe tema autocunoașterii, în timpul căreia am trecut cu toții printr-o dezvoltare interesantă. Ne-am văzut defectele prin ochii celorlalți și prin propriile ochi.

Poate, că ne-am simțit cu toții un pic pierduți. Am putut să ne confruntăm cu noi înșine, poate într-un mod, în care nu am îndrăznit să o facem înainte.

În prima zi am început să ne cunoaștem. Fiecare joc și exercițiu ne-a adus mai aproape de noi înșine și de ceilalți, ne-a ajutat să recunoaștem toate acele lucruri de care ne este frică. Am avut ocazia să încercăm multe jocuri de autocunoaștere care ne-au pus problemele într-o nouă perspectivă, și faptul, că am reușit să facem toate acestea în grup, ne-a reamintit, că nu suntem singuri cu toate aceste probleme și că problemele noastre sunt uneori destul de asemănătoare. Faptul, că i-am putut asculta pe ceilalți vorbind, împărtășind ceea, ce au în minte, ne-a trezit în noi niște experiențe, pe care poate nu le-am observat înainte.

Cu toții ne luptăm. Cu toții suntem lumânări, iar uneori vântul este prea puternic și flacăra se poate stinge, dar ne putem reaprinde unii pe alții și pe noi înșine, dacă îndrăznim să privim în noi înșine, dacă nu ne este teamă să ne cunoaștem. Faptul simplu, că ne-am ascultat reciproc și că ne-am descoperit pe noi înșine în ceilalți, ne-a făcut să progresăm, pentru că faptul, că am putut spune ceva cu voce tare, pe care  am pus mai târziu în context, era un pas mare către vindecarea rănilor. Noi putem fi oglinda, noua perspectivă, urechea, care îi aude pe ceilalți, și uneori asta este tot ce putem face. Nu trebuie să stăm în fața celorlalți și să le spunem, ce să facă și cum să facă, pentru că noi știm deja, ci trebuie să le stăm alături, să-i ajutăm, să-i îndrumăm pentru a-și găsi calea. Așa am trecut de la un grup necunoscut la o echipă, sau cel puțin am pornit pe acest drum. Deși eram în mare parte străini, ne-am compensat reciproc slăbiciunile și ne-am reflectat reciproc punctele forte. Ne era permis să fim răniți și fără putere, nu trebuia să fim tari, ne era permis să fim noi înșine.

În a doua zi, s-au întâmplat multe lucruri. Ne puteam vedea pe noi înșine prin jocurile, pe care le jucam împreună. Deși a fost un program lung, nu am simțit, că ar fi fost dificil. Aveam un sentiment de siguranță, de acasă. Am uitat de presiunile, normele de conformitate și de stres, ca și cum lumea s-ar fi oprit pentru o vreme. Am învățat multe despre cum să privim în interiorul nostru, cum să ne ascultăm, cum corpul nostru ne spune ce să facem, trebuie doar să îl ascultăm. Am primit o mulțime de informații și sfaturi de viață personalizate.

Au urmat pe rând niște jocuri și exerciții serioase și amuzante, iar prin fiecare joc am pătruns mai adânc în interiorul nostru, avansând lent ca pe o scară, treaptă cu treaptă.

„Alegeți o ușă de pe cardurile expuse” – sarcina părea simplă, însă trezea în noi o mulțime de întrebări. precum: „De de ce să alegem tocmai acea ușă?”, ”Ce este ceea ce vedem?”,  ”Ce se află pe partea cealaltă?”, ”De ce se află tocmai acolo acea ușă?”, ”Este un obstacol sau un loc de ascuns?”. Erau atât de multe întrebări, dar mi-am dat seama, că răspunsurile sunt în noi, trebuie doar să învățăm să ne cunoaștem pe noi mai bine.

Haiku – este o poezie scurtă și minunată, dar dacă răzbim la suprafață, vom afla cât de multe are să ne povestească. Rezonă cu noi, s-ar putea să-o interpretăm cu toții diferiți, și în același timp să descoperim mesajele de care avem nevoie. A trebuit să le interpretăm aceste haiku-uri și să le folosim în creare de statui, dialoguri și imagini în mișcare.

A fost ceva special să privim din nou prin ochii noștri și ai altora, să vedem ceva ce cunoaștem deja dintr-o nouă perspectivă. Era un exercițiu de colaj cu probleme și soluții. Cum se lipesc cele două împreună? Cum se transformă două imagini într-una singură? Cum să găsești curcubeul în gri? – răspunsurile erau în noi înșine. Nu existau reguli, nimeni nu ne spunea, cum să facem. Eram liberi să creăm și tot ceea ce conta era, să ne ascultăm pe noi înșine. Nu ne-am comparat unii cu alții. Nu de aceea am tras o linie, ca să creem echilibru. Și tocmai pentru că nu ne-am supus regulilor, am avut ocazia să ne punem anumite întrebări: ”De ce am tras tocmai acolo acea linie?”, ”Ce vreau să exprim?”, ”De ce așa?”

Fiecare aspect al unei opere de artă este o întrebare și în același timp și un răspuns la acea întrebare, dar nu pot să pun întrebări, dacă urmez reguli prescrise. În felul acesta nu voi găsi răspunsuri. Arta vindecă și materializează tot ceea ce se ascunde în noi. Este o oglindă interioară.

Ce este autocunoașterea? Este o întrebare dificilă, dar avem nevoie de ea. Uneori totul se prăbușește și sângerăm din sute de răni, dar ne putem ridica din nou, rănile se vor vindeca, dar trebuie să ne cunoaștem pe noi înșine, pentru că atâta timp cât reconstruim castelul doar din exterior, acesta se va prăbuși din nou și din nou. Adevărata problemă va dispărea doar dacă vom îndrăzni să ne privim în față și vom înceta să construim o cetate pe o prăpastie. Nu este vorba doar de sănătatea noastră fizică. Tebuie să acordăm atenție și sufletului nostru, făcând timp să ne autocunoaștem.

Aș putea caracteriza această Întâlnire a Voluntarilor ca fiind ceva, care m-a făcut să mă trezesc din nou. Uneori am impresia, că am pierdut copilul din mine, că nu mă înțeleg. Apoi sufletul meu se detoxifică și mă simt din nou trează. Simt, că furtuna din mine se stinge și mă pot auzi. Vreau să mă lupt din nou râzând, să dansez în soare, să le urez stelelor bună dimineața, vreau să trăiesc din nou. Pentru că dacă suntem propriile noștri dușmani, dacă nu ne cunoaștem lumea noastră interioară, ne putem pierde atât de repede. Acest weekend m-a pornit într-o călătorie pentru a mă vedea așa, cum sunt cu adevărat.  Fără autocunoaștere viața este foarte dificilă. Nu putem fi propriile noiștri dușmani. Trebuie să mă înțeleg și să mă accept. Fără acceptare și autocunoaștere chiar și cel mai mic vânt este devastator. Dar dacă mă cunosc mai mine, devin propria mea casă. Furtuna de afară este în zadar, dacă soarele strălucește mereu înăuntru.

Am avut nevoie de aceste două zile pentru a mă sculta, de a mă înțelge, și de a primi răspunsuri la întrebările mele. Într-adevăr, aceste două zile n-au fost suficiente pentru autocunoaște, aceasta este un proces lung. Avem la dispoziție o viață întreagă.

Mulțumim Primăriei Municipiului Odorheiu Secuiesc și Fondului ”Bethlen Gábor” pentru sprijinul acordat.

Articol: Tímea Kelemen, voluntară
Traducere: Noémi András, voluntară