Aventurile mele voluntare 

Am fost adolescentă, când m-am simțit sentimentul de a ajuta oameni. Atunci încă nu am știut că acest sentiment mă însoțește de-a lungul vieții.

Simțeam numai, că vreau să ajut la doamna cu deficiențe de vedere, pe care alții au glumit. Nu m-a lăsat să-l ajut de multe ori , cred că i-a fost teamă, dintr-un motiv evident, de copii de vârsta mea. Cu toate acestea, ori de câte ori l-am văzut,am încercat să ofer ajutorul meu. Într-o zi, la întrebarea mea de : Pot să vă ajut?; m-a apucat de mână, și mi-a spus: 

• Mulțumesc că ai grijă de mine! Ajutarea semenilor tăi este cea mai nobilă sarcină! 

Le-am povestit și părinților mei și de asemenea, m-au încurajat să ies afară cu ochii deschise și unde găsesc o mână care are nevoie de ajutor, să îi dau mână. Și de atunci, am încercat în mod conștient să surprind în fiecare clipă, să ajut oamenii din jurul meu: să fac cumpărături pentru vecina mea, care a avut un picior dureros, să am grijă de Dávidka în timp ce mama lui lucra, să ajut pe cei mici cu temele, să am grijă de copii, să fac curățenie la bloc în loc de bătrânii și să colect haine pentru săraci. Pentru mine au fost fapte mici, dar au atras ochii sclipitori și recunoștință.   Mai târziu,  la începutul anilor mei de liceu, m-am alăturat unei fundații în care am ajutat echipele americane să conducă sesiunile copiilor în timpul verii. Acolo am experimentat cum este când lucrăm împreună, mulți, în mod voluntar, să facem ceva în folosul semenilor noștri. Acest program, și așa cum s-a dovedit mai târziu, fundația a încetat să mai existe, dar am încă experiențele și sentimentele acumulate. Am primit un impuls de acolo care m-a determinat să o caut mai târziu și, dacă este posibil, să profit de oportunități de genul acesta. 

 În cadrul ceremoniei de deschidere a anului școlar universitar, am întâlnit pentru prima dată conceptul de voluntariat ca o sarcină universitară obligatorie. Îmi amintesc cât de profund indignat și șocat acest tip de datorie a provocat unii dintre colegii mei de clasă. A fost cam un sfat bun de la părinți, pe care îl înveți doar să-l apreciezi retrospectiv. Datorită universității, tot mai multe porți s-au deschis în fața noastră cu privire la voluntariat. Printre altele, am aflat despre Caritas aici, în timpul unei clase deschise. Au venit voluntari, coordonatori voluntari din acea perioadă și printr-o conversație ludică, informală, bazată pe experiență personală, am obținut o perspectivă asupra programelor colorate ale organizației.  Îmi amintesc de lumea care s-a desfășurat înaintea noastră, m-a atins atât de profund încât, cu tot cartilajul meu, am simțit: vreau să fac parte din ea. Totuși, nu puteam lăsa loc acestui sentiment. Până atunci, deja mă oferisem voluntar la două fundații diferite și știam că nu pot să pot încadra o treime. M-am durut, am fost destinat, dar nu de mult. Când programul pentru copii la care am participat s-a încheiat la una dintre fundații, l-am vizitat pe Gyöngyike, coordonatorul voluntar din Târgu Mureș, iar de acolo ne-am continuat drumul împreună. Ne-am spus la revedere o dată de atunci, la absolvirea mea, dar în zadar. Sunt blocat aici și simt că nu se va schimba deocamdată. 

Datorită programelor organizației Caritas, am reușit să-mi asum mai multe roluri de-a lungul anilor. Aș putea fi un povestitor, un coleg de joacă pentru copiii bolnavi în pediatrie, un îndrumător în orfelinatul Emmaus, un organizator în programul „Lasă o urmă”, o mână de ajutor în punerea la dispoziție a pachetelor de mâncare, la aprinderea lumânărilor în acțiunea „Un milion de stele pentru nevoiași”, un mesager la Noaptea Muzeului. Am putut să o fac în programul copiilor pentru educatori profesioniști și anul trecut am ajuns și în tabăra de muncă, care este atât de populară. Am devenit un pic mai mult cu fiecare program. Datorită unei largi varietăți de sarcini, nu numai că am devenit versatil, ci și am evoluat. Din cunoștințe umane, perseverență, relații sociale, cunoaștere de sine. ??? Oricum, simt că am primit mult mai mult decât am dat cu munca mea. 

Programele colorate și semnificative organizate pentru voluntarii individuali arată câtă atenție Caritas acordă integrității fizice și mentale a voluntarilor. Am reușit să fac parte dintr-o serie de programe, unde profesioniștii invitați special m-au introdus în lumea interesantă a copiilor și a jocurilor, a misterelor dezvoltării personalității, a momentelor simple, tangibile de salvare a vieții. Programele de construire a comunității, fie că este un team-shaker, un preparator, o Gala anuală a voluntarilor sau pur și simplu o conversație informală, o asociere, o nostalgie în Young Caritas, sunt mereu cele mai importante. Sunt recunoscător pentru toate zâmbetele, conversațiile, prieteniile, ajutorul, experiențele pe care le-am primit de la organizația Caritas și toate programele la care am putut participa. Așa spune oamenii că dacă ajuți, poți să schimbi vieți, dar în realitate viața ta o să schimbă. A mea cu siguranță.

Astăzi, ca educatoare, pot fi educatoare a copiilor defavorizați. Chiar dacă încerc tot posibilul să mă concentrez pe munca mea, nu l-am lăsat voluntariatul. Cert este că nu mai traversez marea largă de fundații care așteaptă voluntari. Am ancorat în portul organizației Caritas Alba Iulia și simt că sunt în cel mai bun loc posibil. Aici pot fi un adevărat aventurier într-o multitudine de posibilități inepuizabile. Pot să mă extind și să-mi transmit cunoștințele, mă pot instrui, pot ajuta, printre oameni buni, ca membru al unei comunități întregi de inimă, pot conta și conta pe mine.  Uneori mai activ, alteori mai pasiv, în cea mai bună capacitate a mea, încerc să-mi asum partea de sarcini care mi-au fost atribuite și, de câte ori fac acest lucru, experiența de flow este garantată. Dacă nu crezi, urmează-l!

Papp Zsuzsa (Zsú), voluntariată în Târgu-Mureș

Tradus de către: Szatmári-Köszeghi Asztrid, voluntară în Târgu Mureș