Cum am devenit zâne pentru o zi

A fost o dimineaţă de sâmbătă frumoasă, tocmai bună pentru începutul magiei. Ne-am întâlnit în faţa casei Deus cu colega noastră de la casa de bătrâni care ne-a dus la Valea Izvoarelor. Locul ne-a fost familiar pentru că mai devreme i-am ajutat la curăţenia dinaintea Crăciunului.

Asistenţii şi întregul personal ne-au primit cu multă bucurie, dar poate cel mai mult s-a bucurat femeia de serviciu a cărei muncă am realizat-o într-o singură dimineaţă, voioşi, fără prea mult efort depus.

Dar cei mai primitori erau vârstnicii. Când i-am întâlnit pe coridoare, în odăi, abia şi-au putut exprima recunoştinţa că suntem acolo şi îi ajutăm la curăţarea casei. Şi-au dat seama câtă osteneală trebuie depusă de către personal şi au regretat că sănătatea lor deteriorată nu le permite să-i ajute. Bătrânii s-au mirat că ne facem treaba ca nişte zâne.

Cel mai emoţionant moment a fost când un om bătrân mi-a spus pe nume, spunând că se aminteşte de mine deoarece când făceam curăţenie înaintea Crăciunului, mi-a povestit despre viaţa lui şi despre cum a fost lumea când era el tânăr. A însemnat mult pentru el faptul că am curăţat ferestrele în odaia lui, şi că am schimbat câteva vorbe cu el.

După părerea mea, curăţenia a fost cel mai mic lucru pe care l-am făcut acolo. Câteodată reuşim să-i oferim acestor oameni bolnavi un pic de voie bună, un zâmbet, un cuvânt la locul lui, dar este o bucurie şi munca de echipă. În acest fel mie nu mi se pare muncă, este mai degrabă ca şi cum am sta la taclale, ne mai întâlnim cu oameni noi şi râdem un pic. Poate de aceea munca de odinioară obositoare se făcea în echipe.

Pentru pozele făcute din acțiune, dați un click.

Erdei Beáta, voluntar la Târgu Mureș