O oră în spital

Poate tuturor le sunt cunoscuţi acei ochi strălucitori care exprimă o sinceră recunoştinţă. Dacă ar trebui să mă gândesc la ce ne ţine pe noi în viaţă, cu siguranţă aş adăuga pe listă aceşti ochi strălucitori. Şi nu doar pentru că văzând aceşti ochi mă cuprinde o bucurie nemărginită, ci şi pentru că în această lume degradată acea pereche de ochi ne întăreşte în gândul că viaţa nostră are rost, că în afară de faptul că alergăm neîncetat şi încercăm să ne supunem unor aşteptări, că încercăm să ne adăpostim de inovaţia tehnologiei, încurcându-ne cât mai mult în aceasta, că ne lovim cu capul de pereţi în pregătirea nostră pentru diferite teste, există totuşi o oră, în care fiecare zgomot dispare, în care te trezeşti că sunt totuşi lucruri frumoase în viaţa noastră. Deşi frumuseţea este relativă, cu siguranţă suntem cu toţii de acord că o oră petrecută cu copi mici şi recunoscători este cu totul frumos, la fel şi faptul de a te cufunda cu totul în acei ochişori, uitând de Iphonul care acum poate fi visul tău, dar peste ani va deveni un lucru nefolositor, şi de a te gândi la frumuseţea pe care o conferă un zâmbet sincer, un râs fericit. Şi frumosul… frumosul este ceea ce rămâne veşnic, ceea ce se imprimă pentru totdeauna în sufletul nostru. Preocuparea şi complimentul unui copilaş bolnav, care suferă; o serie de propoziţii, care te fac să zâmbeşti în oricare moment de tristeţe; clipele, când îţi strâng mâna cu recunoştinţă; întrebările despre când va veni viitorul enunţat de doamnele în halat alb şi data când vor putea merge acasă; rugăminţile să mai rămânem şi să ne mai jucăm un pic, căci astfel sunt prea plictisiţi- momente ce vor rămâne cu siguranţă pentru totdeauna în sufletul nostru. Şi asta este doar o oră. O oră să te încarci pentru a continua viaţa monotonă. O oră pentru a trăi noi şi noi minuni.

György Márta, voluntar la Miercurea Ciuc