Provocări în timpul carantinei prin ochii unui voluntar

Am urmat neliniștit știrile din Italia pentru că unul dintre copii trăiește acolo. Deja am știut că acolo a început carantina, dar știrea și oprirea de viață cu zi de zi a venit așa de neașteptat ca iarna în mijlocul lunii decembrie. Deoarece pacienții cu cancer prezintă un risc ridicat pentru o astfel de pandemie, nu a existat nici o întrebare, că întâlnirile noastre vor fi suspendate.

Am gândit mult, cum pot să-l ajut pe membrii grupului. Nici nu m-am gândit, să nu fac nimic. Am fost plină de idei. Deoarece avem un grup privat de Facebook, activitățile noastre s-au mutat în mare parte în spațiul online. Acolo ne-am plimbat răscrucea înainte de Paști. La fiecare două-trei zile am împărtășit cea mai recentă stație, am întrebat, am provocat pe membirii echipei, păstrând astfel un sentiment de apartenență. În plus, am ținut legătura cu ei prin telefon, în special cu cei despre care am crezut că sunt mai fragili din cauza stării lor de sănătate sau a familiei.

Așa mi-au trecut zilele în timp ce mergeam la serviciu și încercam să nu aud sunetele interioare ale pericolului. Ca lucrător poștal am avut contact cu diferite oameni și nimeni nu ne-a aplaudat, noi am făcut doar treaba noastă. După-amiază am jucat cu nepoata, deoarece și grădinița era închisă și nici programele de Caritas nu au avut loc. Am făcut lucrurile cum am putut, apoi am început să obosesc după Paște. Am simțit lipsa întâlnirilor, privirea membriilor,  limbajul corpului și feedback-ul primit de la ceilalți. În grup a devenit liniște, de asemenea ca răspuns la postările mele am primit numai un like. Am simțit că am rămas fără entuziasm. Am obosit. Apoi am devenit supărată. Am fost supărată când auzeam că „stai acasă“, pentru că eu nu puteam. Am fost infuriat de sfaturile plictisitoare pe care le-am citit pe social media, în timp ce eu trebuia să mă ocup cu sarcinile mele. Apoi am fost și mai supărată, pentru că am văzut rațional ce se întâmplă exact și am înțeles că este greu și pentru cei care stau acasă.

Așa au trecut trei luni: uneori cu sarcini de voluntariat, alteori învăluite în liniște zile întregi. Am urmat înțelepciunea Maicii Tereza, care și-a continuat afacerile chiar și în seceta spirituală. Se ridică lent reglementările stricte și mă gândesc și la continuare. Am idei, mă rog pentru entuziasm. Ca ajutor al lui Dumnezeu, el a dat ajutor de supraveghere pentru membrii grupului, poate că o să găsesc din nou entuziasm. O doresc și vreau să mă întâlnesc și cu membrii grupului. Probabil cea mai mare motivație le-aș primi din zâmbetul lor.

András Anna-Mária, lider de grup voluntariat, Odorheiu Secuiesc.